Skip to content
Februarie 5, 2012 / Adrian

Hagi

Prima amintire. Sunt în camera de zi, unde-i televizorul. O cutie uriaşă, pe lămpi, care are nevoie de minute bune să se pornească şi de o temperatură cât mai coborâtă ca să funcţioneze. Asta dacă porneşte. Aşa că sunt aici, în camera de zi, vorba vine cameră de zi, că n-are uşă, casa e încă neterminată, dar ne-am mutat în ea mai repede. Stau sub o pătură groasă, ghemuit tot în fotoliu, mi-e frig de-mi vine să plâng, dar nu pot comenta, şi-aşa am primit dispensă specială pentru seara asta. E târziu, mâine dimineaţă trebuie să mă duc la şcoală, zăpada apasă greu pe ţigle, iar eu tremur la gândul că Mama ar putea să se răzgândească brusc şi să mă trimită-n pat. Vântul bate sinistru pe la ferestre, e un ger crâncen, mi-e frig şi frică. E noiembrie. 17 noiembrie 1993. E beznă în România, dar România nu e acasă. Inima ei e pe Cardiff Arms Park, acolo unde ai noştri îşi joacă viitorul cu Ţara Galilor. E frig şi acolo, plouă mărunt, cum altfel?, dar cel-la-care-se-uită-toţi iuţeşte drăceşte jocul, aleargă, dă din mâini, îi ceartă pe toţi, faultează, râde, ratează, dă nişte pase magice.

E trecut de 11, conducem cu 1-0, ai noştri ratează pe pofte, dar vine o centrare la noi, o bâlbâim, o zăpăcim, pe margine văd un panou cu Loto-Prono România, iar de lângă el apare un galez care o împinge, deloc subtil, în poartă. Cred că s-a auzit ceva în curte. Nici n-avem câine. Nu-mi prea place aici, apuc să mă gândesc, dar trec numai câteva secunde şi, la faza următoare, Dan Petrescu îl trânteşte în careu pe unul de-al lor şi dintr-o dată s-a făcut atât de frig! E penalty şi se duce dracului totul. Prunea pupă mingea, apoi se întoarce cu dosul şi stă aşa câteva secunde, are chiloţi d’ăia oribil de scurţi. Mă-nghesui în fundul fotoliului, în colţul de sus al ecranului se vede un banner, zice „Dumnezeu să fie cu voi – Ştefan, Satu Mare” – Să-ţi dea Dumnezeu sănătate, Ştefane! – apuc cu mâinile braţele fotoliului, strâng tare şi-nchid ochii. Trece o veşnicie, apoi se aude bara trosnind, comentatorul urlând, iar eu sunt în pragul unui atac de panică, pentru că se aude zgomot în camera alor mei. Vă rog, nu acum!

Am scăpat. Trece pericolul pe toate fronturile, şi la ei, şi la mine. Trece şi timpul. Mai sunt doar opt minute, e 1-1 şi ne trebuie victoria, numărul 10 are mâinile-n şolduri, semn de pericol, dar Dumitrescu inventează o pasă ruptă cu tot cu gazon către Răducioiu, şi Florin-Radu nu mai ratează. Totul s-a terminat, sar dezlănţuit din fotoliu în mijlocul camerei, am 11 ani şi e doar prima dintre multele sărituri care vor urma, televizorul dă să crape, mi se pare că s-a făcut cald şi lumină, şi nu mi s-a părut, chiar e lumină. E Mama-n pragul uşii-care-n-are-uşă, am înţeles ce-am de făcut, mă strecor docil pe lângă pereţi către pat, dar sunt fericit. E începutul meu mare în fotbalul mare. Sunt nemaipomenit de fericit. Am asistat, fără să am habar, la certificarea generaţiei lui Gheorghe Hagi.

A doua amintire. E ’94, e vară, e Mondial în SUA. E atât de cald încât îţi blestemi zilele, sunt în vacanţă, deportat cinci cartiere mai încolo, la bunici. Lasă că e bine, oricum televizorul de acasă probabil n-ar merge când este aşa de cald. Dar ce te faci că meciul începe la 3.30 noaptea şi eu n-am avut niciodată voie treaz la ora aia, afară de ultimele două Revelioane. E o seară atât de mare încât se încalcă orice regulă. Bărbaţii familiei se strâng în cameră, e unchiul, bunicul, vine la noi şi tata care intră la 6 în tură, stăm cu toţii şi comentăm. Sunt deja fericit. Tot azi mi-am luat şi albumul Ace of Base.

Sunt fericit, dar mi-e şi frică, jucăm cu Columbia şi am citit în Fotbal Plus că Pele a zis despre ei că sunt viitorii campioni mondiali. Suporterii lor ne-arată mâna, semn că vom lua cinci, dar e cea mai bună zi dintre cele mai bune pentru Hagi, e cea mai bună noapte a copilăriei pentru mine. Întâi îi pasează isteric de bine lui Răduciou, apoi îl încearcă pe Cordoba de la jumătatea terenului, apoi îl trimite la colţul istoriei cu poate cel mai frumos gol important pe care l-a  marcat vreodată. Apoi Gică îşi încheie recitalul cu altă pasă de gol şi cu o suită fantastică de pase, driblinguri şi floricele. România avea să replice acea noapte în alte două rânduri, cu SUA şi cu Argentina, apoi tot ei m-au făcut să plâng amar cu Suedia. Dar nu mai conta. Am asistat, începând să am habar, la intrarea definitivă a lui Gheorghe Hagi în istorie.

A treia amintire. E o seară plăcută de vară, suntem în 2000 şi un pic, e o petrecere simandicoasă, se lansează ceva. Hagi e lângă mine, am aceeaşi senzaţie ca de fiecare dată când sunt lângă el, că e prea mic ca să fi făcut toate lucrurile alea pe care le-a făcut. Copilul care dârdâia de frig în camera fără uşă a avut marea şansă, apoi, să ajungă să scrie despre Hagi, să vorbească cu Hagi, să fie lângă Hagi. Între timp, am trecut cu el prin toate stările, episoadele şi poveştile posibile. I-am fost alături la Real, la Barcelona, la Brescia, la Galatasaray, în meciurile incredibile de la naţională, ratarea completă de la Euro96, Mondialul din 98, Euro 2000, când era să-mi pierd banchetul ca să îl văd în acţiune. Am suferit cu el, am trăit cu el, am înjurat arbitrii împreună, l-am înjurat şi pe el, ca orice suporter care crede că ştie mai bine din pat. M-a durut să-l văd ieşind cu o eliminare de la naţională, cum m-a durut pentru fiecare conflict, ratare sau fault, al lui sau asupra lui.

Îi spun cât de mult a însemnat pentru mine copilăria cu el alături. Îmi zâmbeşte, mă ia pe după umeri şi facem o poză.  Nu e un vis îndeplinit pentru mine, sunt rezonabil, înţeleg insignifianţa momentului. Nu l-am idolatrizat niciodată, îi ştiu defectele. Dar l-am respectat fantastic de mult, aşa cum respectul se presupune că ar trebui să fie. L-am respectat pentru talentul său, pentru iubirea de părinţi, pentru reuşitele excepţionale, pentru mâinile în şold şi farmecul aparte şi pentru zâmbetul de pe teren.

Mai ştiţi cum zâmbea? Dacă am iubit vreodată ceva la Hagi, a fost râsul. Un fel de „n-ai ce să-mi faci, eu râd”. Azi, Hagi, unul dintre cei doi mari sportivi care pot purta apelativul de Rege pentru mine, împlineşte 47 de ani. Am stat o noapte întreagă să mă uit la filmuleţe cu el, mi-aş fi dorit ca el să fi jucat în epoca HD-ului şi a Twitter-ului precum mi-aş fi dorit să fi jucat şi la Craiova, dar îi compătimesc din plin pe copiii care cresc, azi, cu fotbaliştii cu care cresc şi care nu l-au văzut niciodată jucând pe el. Le-aş dori să aibă şi ei parte de copilăria pe care mi-a oferit-o mie Hagi şi echipa lui. Să le fie şi lor frig, aşa cum mi-a fost mie, atunci, în noiembrie 1993 şi acum, când am retrăit toate astea.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s