Skip to content
Iunie 9, 2011 / Adrian

Teaser

În clasa a 4-a, cred, mi-am convins un coleg să dea bani pe ceea ce-i vândusem a fi drept „revista clasei”. E drept că mai cinstită ar fi fost denumirea de „revista băncii”, întrucât, pe de-o parte ruşinat de produsul livrat, pe de alta un pic temător că nefericitul coleg de bancă să nu se prindă că-l fraierisem într-un mare fel, m-am ţinut de el să nu arate „revista” şi altora. În fapt, asta a fost şi regula în momentul în care l-am prins drept muşteriu. Pardon, de abonat. Să nu iasă cu fiţuica din clasă şi s-o citească numai şi numai de faţă cu mine.

Produsul media despre care vorbesc era, în fapt, o biată foaie smulsă din mijlocul caietului studenţesc de matematică, pe care eu o scrisesem, timp de două nopţi, de mână. Avea tot ce-i trebuia, şi anume logo, cover story, împărţire pe coloane şi un soi de teasing pe copertă. Cred că, dacă nu mă-nşel, avea şi explicaţii foto.

Nu mă-ntrebaţi cum am decis să fac „presă” aşa de timpuriu sau care a fost sursa de inspiraţie. Cred că niciuna. Doar instinct. Cert e că din cuprinsul primului şi ultimului număr al publicaţiei făceau parte rubrici precum: „Ştiri din clasă” (una dintre ştiri era chiar despre abonat, ca atare am fost precursor şi pentru paid content), „Orarul pe săptămâna viitoare” (era acelaşi mereu, deh, cine l-a pus să plătească?), „Editorial” (doh!), „Rezultatele ultimei etape din Italia” (nu-nţeleg de ce nu din România), „Glume” (copiate fără jenă, şi fără link, dintr-un almanah găsit prin biblioteca soră-mii) sau „Serialul nostru”. Aici m-apucasem să copiez, cât spaţiu mai rămăsese pe foaia cu pricina,  dintr-un roman. Cum publicaţia şi-a sistat, brusc, apariţia, finalul n-a mai fost dezvăluit cititorului nici până-n ziua de azi.

Asta a fost prima mea acţiune de antreprenoriat. Execuţie ca la carte, I would say. Nu mai  ştiu ce s-a ales de munca mea, aş plăti zdravăn s-o recuperez acum, cert este că, din banii căpătaţi, am mâncat regeşte în pauza mare, preţ de vreo trei zile. Şi mi-am mai şi completat colecţia de abţibilde Turbo, lucru care te făcea un soi de zeu la vremea cu pricina.

Episodul 2. Horoscoapele mânărite din prea multă iubire

Culmea nu e că mi-a mers atunci, ci că am putut repeta povestea ani buni mai târziu. În clasa a 8-a, la fel, scrisă de mână, apărea revista clasei, again powered by me. De data asta, însă, am decis „s-o facem legal”. Ca atare, mi-am înjghebat repede o redacţie, din ce era mai bun prin clasă, am obţinut, din fuga calului, aprobarea dirigintelui şi am înregistrat marca la osim-director.  Pentru că, da, era şi o marcă.
Once again, am fost genial. Întrucât nu aveam de gând să împart profitul cu restul „redacţiei” (care era obligată să şi cumpere revistul, by the way), i-am prostit simplu: drept recompensă, vă bag numele atât în caseta redacţională, cât şi în… numele revistei. Care nume, din iniţialele tuturor, a devenit „A Smile„. Yep…

Şi de data asta biznisul a mers foarte bine. Vânzările mi-au burduşit buzunarele, însă şi investiţiile erau pe măsură. Originalul scris de mână trebuia multiplicat, iar prin 1998 xerox-ul te curăţa. Iar în varianta de clasa a 8-a aveam vreo 16 pagini, A4, pe număr. Iar „tirajul” record a fost de vreo 35 de bucăţi.

Cum activitatea de mogul de presă îmi aducea numai beneficii, iar prin clasă şi şcoală eram strigat „domn’ redactor-şef”, am încercat să-mi diversific aria de avantaje. Aici a apărut însă şi primul fail. Încă din clasa a 5-a eram înamorat până peste cap de aceeaşi fată, fără perspective însă. Mi-am dus crucea în tăcere, până când, îmbătat de gloria obţinută la xerox,  am decis să-mi joc asul din mânecă. Aşa s-a ajuns în situaţia în care la rubrica de Horoscop toate zodiile aveau două rânduri, mai puţin zodia Taurului, zodia fetii, deh, unde băteam lejer 15 rânduri. Toate, v-aţi prins, cât se poate de subtile. Atât de subtile încât aproape că-i indicasem şi banca în care stă „băiatul care o să te facă fericită”.

Cum manevra n-a prins câtuşi de puţin, rănit în orgoliu şi-n amor, am ucis, într-un final, întreg proiectul, alegând o ieşire în plină glorie din scenă. După 8 apariţii, A Smile a trecut definitiv la lada istoriei. Lada de-acasă, la propriu.

 

 

De ce m-am apucat să scriu asta, acum, la mai bine de 13 ani de la momentul A Smile? Aparent, fără nicio legătură. Mi-am amintit însă, dacă tot Content is the king, că e bine să zâmbeşti când munceşti. Eventual, s-o faci alături de oameni frumoşi, cărora să le pui numele în titlu şi un pic de sens în rest. Mi-am dat seama că e bine să încerci. E bine să-ţi urmezi visele. E obligatoriu să-ţi urmezi visele. Şi e bine să laşi ceva în urmă. Şi, mai important decât orice, mi-am dat seama că-i sunt dator puştiului cu buzunarele burduşite de prea multă gumă Turbo.

Anunțuri

6 comentarii

Lasă un comentariu
  1. Radu / Iun 9 2011 11:19 pm

    pam-pam!
    Vreau si eu buzunare burdusite cu guma Turbo! 🙂

  2. kashmira / Iun 11 2011 8:38 pm

    Parca as fi citit din Zaharia Stancu…:)

  3. Adrian / Iun 11 2011 8:49 pm

    Sunt doua variante aici, dar stiindu-te ochi critic, inteleg ca e de rau 🙂 Eh, nu mai fi si tu asa critica, iti promit ca e cu continuare. I mean, there’s a point for writing this story 🙂

  4. mary / Iun 21 2011 9:44 pm

    merci pentru” biblioteca”…….

Trackbacks

  1. Yes, we rock! « Adrian Ţoca
  2. 2012 « Adrian Ţoca

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s