Skip to content
Decembrie 28, 2010 / Adrian

2010, anul în care m-am simţit un pic Federer

E greu să faci pe cineva să-ţi priceapă entuziasmul când nu e la fel de implicat în ce-ţi place ţie. Uit mereu asta când m-apuc să povestesc unor oameni dragi despre nopţile pierdute ca să-l văd pe Federer, despre tremuratul care m-apucă atunci când aud 30.000 de oameni cântând imnul Craiovei pe „Ion Oblemenco” sau despre ce fac la birou zi de zi, despre oamenii cu care lucrez şi despre produsul pe care îl creştem împreună. Şi mă trezesc vorbind cu patimă, ca şi cum celălalt ar trebui să fie la fel de prins de trăirile mele.

O să fac la fel acum, în  loc de retrospectivă pentru 2010. Un an în care, dincolo de dramele şi momentele lui fericite, mi s-a împlinit, aproape accidental, un vis ascuns, cărat cu mine de mic, aparent condamnat la neputinţă.

„Nu-i pentru tine!”. Nu-mi place când aud asta

Închipuiţi-vă un copil de 7 ani, arestat izolat într-un orăşel fără terenuri de tenis, fără tradiţie şi fără surse de inspiraţie, convingându-şi două bucăţi părinţi să investească într-o rachetă şi într-un set de mingi de tenis – cheltuială masivă pe vremea aia – numai pentru a-şi vedea aceeaşi părinţi întorcându-se de la magazin cu mâinile goale şi cu o replică pe care n-am s-o uit niciodată: „Adi, vânzătoarea a zis că eşti prea mic pentru aşa ceva şi că n-are rost să te chinui”. Uh, oh, greu de uitat, greu de iertat 🙂

Aşa a murit, înainte de a se naşte, scenariul în care eu urma să domin autoritar scena tenisului mondial, să călătoresc în cele mai frumoase oraşe ale lumii şi să trăiesc în ceea ce trebuie că este poate cea mai elegantă lume dintre cele încă accesibile muritorilor de rând: circuitul masculin de tenis.

Ulterior, am înlocuit pasiunea asta cu cea pentru presă, jurnalismul sportiv a luat locul scurtelor la fileu pe care le visam, într-un bloc cenuşiu, la 7 ani. Cert e că visul a rămas, la fel ca şi amintirea deloc plăcută a vânzătoarei-care-nu-vroia-să-şi-vândă-marfa.

Surpriză: cineva a gândit un proiect special pentru mine!

E de înţeles, în tot acest tablou zugrăvit cu prea multe detalii, surpriza mea teribilă de jucător amator de tenis (a se traduce prin maxim 5-6 meciuri pe an) pe care am avut-o în momentul în care am aflat că, în România, există un proiect absolut senzaţional, despre care evident că presa sportivă nu scrie niciodată, pentru că nu vinde, şi care e destinat celor ca mine, care nu vor apuca niciodată să joace pe Central la Roland Garros, dar care şi-ar dori, la o scară de un milion de ori mai mică, să trăiască senzaţiile pe care le-ar avea între „cei mari”.

Este vorba de BCR Tenis Partener, un circuit după chipul şi asemănarea celui destinat profesioniştilor, ATP adică. În cât mai puţine cuvinte, BCR Tenis Partener e structurat pe cinci nivele de valoare, are turnee cu premii organizate săptămânal în toată ţara, ţine evidenţa într-un clasament general pe aceleaşi principii ca în ATP, ba chiar respectă şi ideea celor 4 turnee de Grand Slam. Dar, mai important ca orice, îţi dă şansa să joci într-un cadru organizat şi să îţi faci prieteni. Mai multe detalii sunt de găsit pe site-ul circuitului.

Aşa că, în mai 2010, m-am înscris, tremurând de emoţie, la nivelul 5 (adică cel mai de jos) în circuit. Primul turneu a fost de poveste, prima, dintr-o serie foarte lungă. Am mers la Deva, special ca să joc în calificări (până şi asta mi s-a părut cool), şi să pierd, culmea, în faţa unui coleg şi prieten. Au urmat alte două eliminări direct din primul tur, cu îndoielile de rigoare, şi, într-un final, redresarea corabiei. De la sfârşitul lui mai şi până la finalul sezonului, petrecută în octombrie, nu cred că am ratat mai mult de o săptămână.

Not bad, not bad at all!

Finalmente, am ieşit chiar onorabil, aş putea spune 🙂 Am bifat fix 40 de partide oficiale, dintre care am câştigat 24 şi am pierdut 16. Am reuşit să ajung în două finale şi să le câştig pe amândouă, am mai prins alte 4 semifinale, am urcat pe un maxim loc 11, din 700 şi ceva de participanţi, am fost eroul unei partide-maraton de fix 4 ore, am trăit multe momente absolut unice, am umblat prin ţară (Deva, Arad, Slobozia, Mamaia – de două ori) şi am cunoscut mulţi oameni frumoşi.

Zonă pentru cunoscători. Nu intra, că-ţi prinzi urechile

Poveştile cu care am rămas sunt însă foarte drăguţe, şi o să le înşir aici, pe scurt, pentru mine 🙂 Cine nu vrea detalii mai bine să se scutească singur de rândurile următoare.

Maratonul până la Deva. Primul turneu trebuia să aibă o poveste specială. Am plecat cu Radu, conştienţi că n-avem amândoi loc pe tabloul principal şi că va trebui să jucăm un meci de calificare între noi pentru ca învingătorul să intre în turul 1. Bine, puteam să jucăm între noi contra a 20 de lei, în Bucureşti, însă povestea a fost infinit mai frumoasă aşa. Nedormiţi de două zile, cu sute de kilometri la bord, cu o ploaie care ne-a amânat meciul, trimişi de organizatori pe un teren „în porumb”, sâcâiţi şi de o ploaie ca la Wimbledon, am făcut un joc oribil. Am luat bătaie fără drept de apel. Radu a prins apoi semifinale. Dar ne-am întors acasă zâmbind.

Prima victorie. N-o s-o uit prea uşor. Veneam după 3 înfrângeri demoralizante. Îmi tremura mâna la fiecare minge. Nu-mi venea să cred că, în fine, mă îndrept spre o victorie, mă gândeam că adversarul va întoarce. Finalmente, am bătut lejer, 6-3,6-1.

Meciul pe o arenă omologată. În iulie, am mers la Mamaia pentru un turneu care s-a anulat, din cauza ploii. În ultima zi acolo a ieşit totuşi soarele, aşa că am făcut un meci-partener (se joacă tot pe puncte şi astea) cu Radu. Am jucat pe arena IDU, una care e omologată pentru turnee profesioniste. Senzaţie unică să fii pe un astfel de teren. M-a bătut Radu iar. Aveam să-mi iau revanşa, mai târziu.

Primul turneu câştigat. Sfârşitul lui iulie, începutul lui august, locaţia, Tei. Am trecut lejer de primele două tururi. Apoi, duminică dimineaţa, în semifinale, contra lui Mario, un tip care avea 2-0 cu mine. În primul set, s-a dus rapid în 5-1. Am revenit, dar am pierdut în tie-break. În setul 2, s-a desprins iar, la 4-1. Eram „acasă”, cum s-ar zice. Am revenit fantastic, am câştigat setul la 4, iar decisivul mi-a fost la îndemână. Dar am ieşit de pe teren stors. A durat 3 ore, pe +30 de grade.
La doar o oră distanţă, era programată finala. Cu … Radu. Avea 2-0 în meciuri directe cu mine. În primul set, mă împleticeam pe post de fugă. M-am trezit din pumni la acelaşi fatidic 5-1 pentru el, iar ceea ce trebuia să fie o execuţie scurtă s-a transformat într-o luptă, mai întâi una meschină, apoi una suprasolicitantă, aproape eroică, pentru fiecare punct, fiecare pas, fiecare minge. Temperatura a atins, cred, vreo 35 de grade. Am salvat mingi de set şi am câştigat meciul, finala, turneul şi medaliile, cu 7-5, 6-4. Şi revanşa. Dar cu ce efort!

Meciul pe 42 de grade. O să ziceţi că nu-s sănătos la cap. Şi pe bună dreptate. La o săptămână de la primul turneu câştigat, sorţii ne-au pus iar faţă în faţă, pe mine şi pe Radu, de data asta, chiar din primul tur. Meciul a fost programat de la 11, dar a început aproape de 12, pe o căldură toropitoare. La nivelul zgurei, cred că s-a depăşit lejer 40, 42 de grade. Din orgoliu, niciunul n-a cedat, deşi eram pe punctul să leşinăm împreună. A câştigat el, eu n-am mai putut, deşi pornisem cu acelaşi scor: 5-1 în primul set.

Meciul de 4 ore. Concurenţă pentru Mahut-Isner, pe bune. Pe 21 august, în turul 2 al turneului din Herăstrău, contra lui Marian Stoica. Am început la 6, pe lumină, s-a terminat la 10, pe nocturnă. Dar ce meci! 6-7, 7-6, 7-10, după ce salvasem 3 mingi de meci consecutive în setul 2. Ultimele puncte au fost epice, eram ca doi boxeri doborâţi de cârcei şi de efort. Ne clătinam pe picioare la propriu. S-a jucat cu public, lumea s-a strâns ca la urs să ne vadă cum rezistăm. O amintire fantastică.

Al doilea turneu câştigat. Mult mai experimentat, între timp, am ajuns la sfârşitul lui august, la baza Dinamo. Tragerea la sorţi era infernală, dar am defilat până în finală, învingând, pe rând, capul de serie nr.1 (în turul 1), pe Marian Stoica (tipul cu maratonul de mai sus, în turul 2) şi pe Radu (în turul 3).
În finală, a trebuit să dig deep ca să ies la suprafaţă. Am ieşit din corzi în situaţie de 2-6, 4-5 şi serviciu la adversar. De acolo nu m-am mai oprit, câştigând, aproape de noapte, cu 2-6, 7-6, 6-3.

Numărul foarte mare de reveniri din situaţii de „aproape bătut”. Mi-am atras renumele de „pisică cu 9 vieţi”, oamenii din circuit mă ştiu drept un fel de neamţ care nu se lasă niciodată. Şi asta pentru că, în total, am întors numai puţin de 7 meciuri dintr-una din următoarele ipostaze: prim set pierdut, minge de set, mingi de meci consecutive. O a opta revenire mi-a eşuat la mal: în ceea ce a fost ultimul meci al anului, versus numărul 1 din circuit, am fost condus cu 1-6, 0-3, nejucând nimic. Nu ştiu cum am revenit, am împins meciul în decisiv, unde am pierdut (4-6) meciul şi şansa unei a treia finale a sezonului, versus Vincenţiu.

Obiective pentru 2011. Cel puţin 2 turnee câştigate şi promovarea la nivelul superior. Am zis! 🙂

 

Partea textului în care servesc pentru meci

De ce a  atât de importantă pentru mine toată povestea asta? Pentru că, într-un fel, ţine loc de retrospectivă pentru anul care se încheie acum. Pentru că pe teren m-am redescoperit, mi-am împins limitele. Şi pentru că, cumva, tot acolo, pe teren, toate celelalte poveşti importante din viaţa mea au găsit o formă de a se intersecta, de a se întâlni la fileu 🙂 Pentru că, printre soare, ploaie şi fluturi, trăirile de pe teren şi-au găsit un corespondent în viaţa reală. Sau invers. Pentru că am fost susţinut de prieteni. Pentru că a fost pretext de plecare într-un alt gen de turneu 🙂

Anunțuri

7 comentarii

Lasă un comentariu
  1. Cătălin / Ian 5 2011 10:38 pm

    ”Un fel de neamț care nu se lasă niciodată” – de fapt, așa ești și-n viața de zi cu zi, nu doar pe terenul de tenis. Mi-a plăcut postul ăsta, dar nu te voi îndemna să scrii mai des. M-am prins, în sfârșit, că așteptarea merită.

  2. Adrian / Ian 6 2011 4:45 am

    Cătălin: Venite de la tine, cuvintele astea înseamnă infinit mai mult. Mulţumesc, o să încerc să mă ridic la înălţimea aşteptărilor 🙂

  3. Kashmira / Ian 11 2011 12:28 am

    Whew! Retrospectivele astea de sfarsit de an sunt lame, in general.
    Vechiul Adrian Țoca trebuia upgradat, nu inlocuit. Stia sa scrie, ce sa scrie, cum si CAND…;)

  4. Adrian / Ian 11 2011 12:36 am

    Kashmira: Draga..(nu-ti zic pe nume, desi m-am prins cine esti :). Oricit de surprinzator ar parea, uite ca de data asta n-am mai scris pentru altcineva, ci pentru mine. Just like that, ca sa-mi amintesc mai tirziu de niste momente care m-au facut sa ma simt bine 🙂

  5. Kashmira / Ian 11 2011 12:44 am

    Poti sa-mi zici pe nume. Dar fara dulcegarii! Da? 🙂
    Astept un reality-show cu live-post-uri.

  6. Kashmira / Ian 21 2011 9:39 pm

    Every end is a new beginning . 🙂

Trackbacks

  1. 2012 « Adrian Ţoca

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s