Skip to content
Februarie 11, 2010 / Adrian

Eu şi retrospectivele mele târzii…

E mai 11 februarie ca niciodată, iar afară e atât de sinistru încât îţi vine să laşi, să ierţi sau să fugi. Sau să uiţi. Lucruri dificile, de altfel.

Şi, într-o zi ca asta, eu mă uit, ca la un film pe care-l ştii pe de rost, dar care-ţi face bine să-l revezi, la secvenţe din anul trecut. Un an cu care am avut aşa, o legătură trainică şi aparte.  Şi mă gândeam la toate lucrurile pe care le-am învăţat, pe care le-am făcut mai bine decât obişnuiam, la toate reuşitele, la toate stările, la toţi oamenii, la toate ideile, la toate greşelile, la toate zâmbetele, la toate „come on!!!”-urile, la toate certurile. La fiecare speranţă. A mea, sau pusă în mine. Cu toţii,  minunaţi. Minunate.

Oamenii sunt frumoşi, când reuşeşti să-i descoperi. Oamenii sunt admirabili, dacă şi pentru că investesc ceva în tine. Oamenii sunt recunoscători şi-ţi zâmbesc frumos, când le arăţi că nu s-au înşelat. Oamenii uită…

Au fost, sunt momente unice, cu oameni lângă. Tot ce mi-aş dori acum e ca ei să continue să găsească resurse şi pentru momentele în care nu va mai fi totul atât de unic. Eventual, să şi rămână lângă…

Anunțuri

3 comentarii

Lasă un comentariu
  1. ea / Feb 11 2010 12:57 pm

    …vb astea chiar te linistesc:(

Trackbacks

  1. Simți doar atunci când te lovește | Radu Restivan
  2. 2012 « Adrian Ţoca

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s