Aşa că rezolvarea a fost simplă: treizecizero. Treizecizero punct ro este, de astăzi, oficial pe teren, şi, indiferent că e zgură, iarbă sau hard, indoor sau outdoor, noapte sau zi, va încerca să scrie cu pasiune despre un sport nemaipomenit de frumos. Pentru mine, tenisul e acoperit insuficient în .ro, cu toate că suspectez că are un public numeros, deştept, avid de informaţii şi de păreri, dar tăcut şi resemnat cu multitudinea de informaţii sportive care nu sunt despre sport. Sunt puţine site-uri dedicate, aşa că îi aştept cu drag pe toţi pasionaţii de tenis.

N-o să reinventăm nimic. Nu promit nimic. Doar un singur lucru: Că, oricât ar fi scorul, voi trage până la ultima minge

Da, ăsta e proiectul de suflet de care vorbeam aici, al doilea de care mă ocup, după WeRock.ro. Mă mir ce mi-a luat atât de mult să-l transform în realitate.  Momentul în care se lansează e numai bun: începutul unui sezon formidabil, o perioadă de tenis nebună, un an în care româncele pot face multe surprize plăcute, un an cu multe rivalităţi frumoase şi cu două zile înainte de Australian Open.

Gata, hai să ne pregătim de meciuri! Să avem parte de tenis bun!

P.S. Nu am zis: mor de dragul numelui site-ului!

Treizecizero.ro e şi pe Facebook şi Twitter.

Pentru că a plăcut, din prima, multor oameni care ştiu cu se mănâncă fie online-ul, fie muzica, fie amândouă. Le mulţumesc  acum tuturor celor care, întrebaţi sau nu, ne-au felicitat pentru idee, pentru design, pentru concept, pentru conţinut sau pentru nume. Numărul lor a fost surprinzător de mare.

Pentru că a canalizat în jurul lui o echipă care începe să se contureze drept foarte frumoasă, altruistă, implicată şi ataşată de proiect. Pentru că întăreşte prietenii vechi, ţine oameni frumoşi aproape şi îţi face cunoştinţă cu alţii noi.

Pentru că avem conţinut propriu şi bun. Pe WeRock.ro au apărut câteva materiale de o calitate bună sau chiar foarte bună, genul de conţinut pe care, într-o epocă în care toată lumea ia de la toată lumea, foarte puţini stau să îl mai creeze. Aşa au apărut interviurile cu Dan Bordeianu, Robert Turcescu, Adrian Georgescu, Dragoş Bucur sau Adelin Petrişor, materialele cu Maria Dinulescu sau Ada Condeescu, analiza cu Şerban Huidu, seria de ştiri şi analize despre Vocea României sau o exclusivitate pe care rar ai şansa să o vezi, întâlnirea live cu Roger Federer. Citiţi-le, merită!

Pentru că s-au întâmplat lucruri precum cel povestit aici, un moment care mie unuia mi-a transmis că suntem clar pe drumul cel bun. Momentul Laviniei, parte – alături de Radu, Cristiana şi de enigmatica Natalia –  importantă din echipă, o fată fără vreun dram de experienţă jurnalistică, dar cu suficient curaj cât să se ducă singură la Cristi Minculescu, fără s-o înveţe nimeni şi să-l ia la întrebări într-un interviu pe cameră, făcut pentru WeRock.ro şi Europa FM.

Pentru că avem conţinut mult. Fac ce fac şi revin la conţinut. “Content is the king” şi “The best SEO is the content”, aşa că întreaga noastră promovare se rezumă la conţinut. WeRock.ro publică materiale în întregime proprii. Încearcă să evite banalităţile şi ştirile prezente peste tot, iar atunci când asta nu e posibil, le dă o tonalitate personală. Aduce personaje precum cele enumerate mai sus. Fără scandaluri, fără titluri cu “VEZI AICI” (pe bune, am evitat formula asta în disperare, chiar şi într-un caz în care chiar se impunea).

Avem, pe lângă schema clasică de conţinut (Muzică de la noi – de la ei – Muviz – Recomandări – Extra) şi o rubrică de editoriale, Voices. Le mulţumim celor care au semnat şi celor care vor semna în viitor.

Avem patru rubrici fixe (Premierele cinematografice, Morning Mix, Portret de Artist şi Questions), peste 500 de materiale până acum şi o comunitate de peste 1.400 de prieteni pe pagina noastră de Facebook.

Apropo de Facebook, cel mai bun material din acest punct de vedere a fost interviul cu Dan Bordeianu, care a adunat 416 like-uri.

Pentru că ne-am făcut deja mulţi prieteni şi câţiva parteneri de nădejde. Mai mulţi artişti ne-au primit cu braţele deschise şi ne consideră deja drept colaboratori serioşi, iar alte câteva branduri ne-au primit alături de ei în proiectele lor. Îi salutăm şi le mulţumim celor de la Radio Europa FM, Radio Guerrilla, Pro TV, Media Pro Distribution, Independenţa Film, Radio Zu, Music Channel, etc. Le mulţumim şi PR-ilor şi echipelor din spatele artiştilor cu care colaborăm, sau site-urilor mari şi foarte mari care au început să ne preia, cu link sau fără (la “fără link” e un singur exemplu, cine alţii decât prietenii mei).

Pentru că pregătim, alături de prieteni noi, câteva surprize foarte frumoase pentru publicul nostru. Îi salutăm pe cei care ne-au fost alături din prima zi şi îi aşteptăm cu drag pe restul. Pentru ei toţi avem planuri foarte mari şi originale în 2012!

***

Tot ce am scris aici nu înseamnă că totul e perfect pe WeRock.ro. Nu, nici pe departe, WeRock e abia un copil, mai avem foarte mult de muncă, suntem conştienţi de asta, avem un drum lung în faţă pentru a ajunge acolo unde ne dorim. În numele prietenilor mei, cu care lucrez, mi-am luat însă un moment de pauză ca să vă spun că nouă ne este foarte drag de ceea ce facem şi de forma pe care a început să o capete produsul nostru.  Şi că vom ajunge cu siguranţă la destinaţie. Aşa că, în loc să o faceţi mai târziu, mai bine veniţi lângă noi încă de pe acum

WeRock.ro e de găsit pe site, pe Facebook, pe Twitter şi pe Google Plus.

1. Lupta în 4: Djokovic – Nadal – Federer – Murray.

Este cel mai interesant unghi din care te poţi uita la tenis în zilele noastre. Tenisul masculin traversează o perioadă de graţie, cu patru jucători absolut senzaţionali în plină maturitate sportivă, în momente diferite ale carierelor lor şi gata de noi bătălii savuroase în 2012. Exceptându-l pe Del Potro (US Open 2009), niciun alt jucător în afara celor 4 n-a mai câştigat un Grand Slam din 2005 încoace. Suficient spus. Nu-s multe motive, afară, poate, de acelaşi Del Potro, să credem că anul acesta va fi altfel. Şi poate că e mai bine aşa. Sunt garantate drame, rivalităţi extreme, puncte imposibile şi meciuri epice. Aşadar, un 2012 de excepţie.

2. Duelul lui Djokovic cu propria-i umbră.

Toată lumea ştie deja ce istorie a făcut Novak în 2011. A terminat anul cu un bilanţ incredibil: 70-6. A câştigat 3 din cele 4 Grand Slam-uri. A mai triumfat în alte 5 Masters-uri, ducând totalul turneelor câştigate la 10. L-a învins pe Rafa Nadal în 6 finale succesive, luându-i şi fotoliul de lider ATP. A pierdut abia la a 44-lea partidă al anului, cea devenită instant un clasic: semifinala de la Roland Garros cu Federer. Mai presus de orice însă, a impus un ritm infernal şi a pus distanţă mare, ca punctaj, victorii, dar mai ales psihologic, între el şi restul.
Evident, se pune întrebarea dacă va mai putea repeta parcursul şi în acest an. Istoria şi rivalii spun că nu. “Ce a făcut el e probabil imposibil de repetat”, a conchis Nadal. Cel mai probabil, nu va mai câştiga 3 din 4 Grand Slam-uri, însă va rămâne “the man to beat” şi principalul favorit în fiecare turneu la care va participa.

3.  Cum va gestiona Nadal rivalitatea cu Djokovic.

După standardele multora, poate mai puţin ale lui, Nadal n-a avut deloc un 2011 rău: a câştigat Roland Garros şi a făcut finale la Wimbledon şi US Open. Not bad, right? Ba da, pentru că vorbim de Nadal, un campion imens şi autorul unui 2010 autoritar, care i-a făcut pe mulţi analişti să proclame începerea regimului Nadal, unul mai lung decât cel al lui Federer. Felul în care s-a lovit de un Djokovic parcă de fier, incapacitatea de a găsi răspunsuri la stilul sârbului, toate astea l-au zdruncinat serios pe Rafa. Atât de rău, încât a pierdut la Novak până şi pe zgură. De două ori! Pentru Rafa, jucător care se bazează atât de mult pe mental, 2012 pare un an mai greu ca oricând. Iar problemele cu umărul nu-l ajută. S-a mai spus însă şi în 2009 despre el că e ‘terminat’, iar Nadal a răspuns cu 3 Grand Slam-uri în anul următor.

4. Federer, înapoi pe primul loc?

2011 a fost primul an din 2002 încoace în care Federer n-a câştigat un Grand Slam. De asemenea, el începe pentru prima oară, din 2003 încoace, un sezon fără să fie în primele 2 locuri. Cu toate astea, parcă e cel mai prielnic moment pentru el din ultimele 2 sezoane să încerce o revenire pe primul loc, acolo unde mai trebuie să petreacă o singură săptămână ca să bată alt record istoric al lui Sampras. A terminat anul precedent cu acea serie de 17 victorii şi 3 turnee câştigate, are puţine puncte de apărat în prima parte a anului, e singurul care pare să ştie cum să îi probleme serioase lui Djokovic, e foarte periculos atunci când e scos din calcule. 2012 are şi o motivaţie suplimentară pentru Roger: ultima şansă de a câştiga titlul olimpic la simplu, dar şi Cupa Davis, în care s-a angajat deja să participe.

5. Murray, în căutarea primului Mare Şlem.

Dacă s-ar fi născut într-o altă eră, probabil că ar fi câştigat deja câteva GS-uri. Aşa însă, la aproape 25 de ani, Andy Murray e încă în căutarea primului titlu. A fost aproape de câteva ori, pierzând de trei ori în ultimul act, însă în niciuna dintre acele finale n-a câştigat vreun set. Mereu sub presiunea neiertătoarei prese din Insulă, care nu ezite să-l considere “un adevărat britanic” atunci când câştigă şi scoţian când pierde, Andy l-a angajat recent pe legendarul Ivan Lendl ca antrenor. Un jucător de calibrul său nu poate fi niciodată ignorat. Anul 2012 poate fi cel în care Andy are o explozie similară cu cea a lui Djokovic din 2011.

6. Bonusul anului: Olimpiada.

La fiecare 4 ani, calendarul atât de înghesuit al ATP/WTA se comprimă şi mai mult, ca să facă loc turneului olimpic. Cum Londra e gazda Olimpiadei, turneul de tenis nu putea fi altundeva decât la Wimbledon, un bonus pentru fanii jocului pe iarbă. Specificitatea competiţiei creşte interesul jucătorilor de top, care vor face totul pentru medaliile de aur, dar care vor trebui să-şi regleze cum trebuie efortul fizic ca să facă faţă şi acestei provocări. Campionii în exerciţiu, câştigători acum 4 ani la Beijing, sunt Rafa Nadal şi Elena Dementieva, între timp retrasă.

7. Turneul de la Bucureşti – mutat în aprilie.

Unul dintre efectele scurtării calendarului masculin cu 2 săptămâni a fost mutarea BRD Năstase Ţiriac, cel mai mare turneu de tenis masculin organizat în estul Europei, şi care, din acest an, se mută în aprilie. Asta înseamnă motive suplimentare de speranţă pentru fanii tenisului de la noi, pentru că, plasat fiind înainte de Roland Garros, în plin sezon de zgură, turneul din Cotroceni va atrage, cel mai probabil, mai mulţi jucători de top şi va avea un nivel mult mai bun faţă de ediţiile precedente.

8. Petra Kvitova: noua lideră autoritară a fetelor?…

Actualul număr 2 în ierarhia fetelor, dar la o aruncătură de băţ de fotoliul de lider, cehoaica este considerată de mai toţi specialiştii the next best thing în tenisul feminin. Petra a câştigat Wimbledonul şi Turneul Campioanelor anul trecut, iar când e în vervă e foarte greu de contracarat. Mai are însă de demonstrat că poate fi constantă, marele minus al jucătoarelor de top din WTA în ultimii ani. 2012 ne va edifica în acest sens.

9. …sau, din nou, 4 Grand Slam-uri cu 4 câştigătoare diferite?

Dacă nu se va impune autoritar Petra sau o altă jucătoare, înseamnă că va continua criza de lideri din WTA. Circuitul fetelor, în contrast cu cel masculin, duce lipsă de campioane veritabile. Ar fi două detaşate, Serena Williams şi Kim Clijsters, dar, aflate în faze foarte avansate ale carierelor lor şi tot mai afectate de accidentări, cele două joacă un număr mic de turnee, insuficient ca să ţină aproape de primele locuri. Pe rând, jucătoare ca Ana Ivanovic, Dinara Safina, Maria Sharapova, Jelena Jankovic sau, mai nou, Caroline Wozniacki, au arătat că nu pot ţine prea mult de primul loc. În 2011 au fost 4 câştigătoare diferite la turneele de Grand Slam (Clijsters, Na Li, Kvitova, Stosur), iar trendul promite să continue şi anul acesta.

10. Ultimul an pentru Kim.

Şi aşa relativ sărac în rivalităţi, circuitul feminin riscă să rămână din nou, şi de data asta, irevocabil, fără Kim Clijsters. Marea campioană belgiană a anunţat că 2012 va fi ultimul ei an în tenisul profesionist, urmând să se retragă din nou la finele lui.  Cu 4 GS-uri în palmares, Kim are toate şansele să adauge în palmares la acest capitol dacă va reuşi să se păstreze sănătoasă.

11. O româncă în top 20?

De ce nu? În octombrie anul trecut, România se lăuda cu o performanţă greu de crezut, dacă ne gândim la investiţiile din sportul românesc: 6 jucătoare în prima sută mondială. La momentul respectiv, doar Rusia, Cehia şi Franţa aveau mai multe. Cele 6 (Monica Niculescu, Irina Begu, Simona Halep, Sorana Cârstea, Alexandra Dulgheru şi Alexandra Cadanţu) şi-au schimbat, de câteva ori, lidera, actualmente Monica este cea mai bine clasată, însă oricare dintre ele poate face pasul cel mare în 2012. Nu mai departe de anul trecut Irina Begu a primit, din partea WTA, premiul de “Newcomer of the Year”.

12. OK, hai cu predicţiile.

Un amestec de dorinţe proprii şi previziuni pentru cele patru Grand Slam-uri (plecând de la premisa că jucătorii vor evita accidentări nedorite). Long shot, totuşi, sunt conştient de riscul de a fi ridicol, dar hai să vedem:

Australian Open: Roger Federer / (în finală cu) Novak Djokovic. Kim Clijsters / Serena Williams

Roland Garros: Nadal / Federer. Azarenka/ Sharapova

Wimbledon: Federer / Murray. Serena / Kvitova

US Open: Federer / Djokovic. Clijsters / Wozniacki

Olimpiada: Federer. Kvitova.  Cupa Davis: Elveţia / Argentina.

Lideri la finele anului - ATP: Federer, WTA: Azarenka

***

Este, probabil, ultimul post de tenis cu detalii tehnice de pe blogul acesta. Dacă vor mai fi altele, vor fi mai degrabă texte cu abordări şi implicaţii personale. That being said, luaţi postul ăsta ca pe un preview la ce va urma.

Şi asta pentru că, în câteva zile, voi da drumul unui alt proiect de suflet. Era inevitabil, în cazul meu. Mă întreb doar ce mi-a luat atât de mult timp. Simt că online-ul românesc duce lipsa unui proiect bine organizat pe nişa asta. Site-urile care există deja fie arată ca în epoca Geocities, fie sunt slab updatate şi nu ţin aproape cu publicul lor. Nu zic că am reţeta miraculoasă, ştiu însă că sportul ăsta îmi place şi îmi oferă prea multe ca să nu încerc să-i ofer şi eu la loc, de acolo de unde mă pricep.  Aşa că, fără cuvinte mari şi promisiuni inutile, ne vedem în curând la fileu!

2012 va fi despre scris. Este timpul să accept că el face parte din viaţa mea, din construcţia şi din personalitatea mea, aşa cum s-a definit ea din clasa a 6-a încoace. Din asta mi-am câştigat pâinea 11 ani, însă nu i-am dat niciodată atâta atenţie cât ar fi trebuit. Dacă aş fi făcut-o, poate că i-aş fi ascultat pe prietenii care s-au rugat de mine să nu renunţ a scrie. Aş fi avut grijă de blogul ăsta, pornit acum cinci ani, aş fi avut grijă de semnătura mea. Aş fi fost mai harnic. Criza, şi tot pachetul cu care vine ea, e bună măcar pentru că limpezeşte multe. Printre care şi viziunea. Scrisul vindecă totul,  am înţeles într-un final. De asta, şi de altele, o să fiu mai prezent aici şi în alte locuri şi forme. Pe WeRock.ro, mai ales. O să scriu mai mult, chit că nu totul va fi genial, cum prost mi-am propus la un moment dat. “Prefer un ziar cu titluri proaste, dar care ajunge pe tarabe, decât unul cu titluri geniale, dar pe care le citim doar noi în redacţie” – remember?

2012 va fi, în fine, momentul împăcării cu trecutul. Sunt lucruri pe care le faci când eşti nevoit, când eşti împins, obligat, strâns cu uşa. De asemenea, mai sunt şi lucruri stupide, erori de copil tembel, suflet care crede că le ştie pe toate şi are soluţii la orice. S-a dovedit că n-a avut. Sunt fapte pe care le plăteşti cu vârf şi îndesat. Sunt situaţii când totul o ia razna. Sunt oameni care se duc, alţii pe care îi pierzi, în diferite feluri şi ipostaze, mai sunt şi oameni care aleg să rămână. E bine de ştiut că am înţeles, că am suferit, că am învăţat, că, somehow, am reuşit să-mi păstrez esenţa aceeaşi. E bine să înţelegem cu toţii, chiar dacă e greu, că sunt, toţi şi toate, parte din trecut. Şi acolo vor rămâne.

2012 va fi despre idei. Pentru că asta e prima mea calitate, înainte de oricare alta. Să vin cu idei, să găsesc soluţii, să fiu original, să văd ceea ce nu văd alţii. Face parte din pachetul de calităţi pe care mi le-am negat şi pe care nu mi le-am exploatat aşa cum ar fi trebuit. Va fi anul în care asta va trebui să se schimbe.

2012 va fi despre tenis. E sportul care îmi dă echilibru, atunci când îl joc, atunci când îl privesc. În curând, atunci când îl scriu. Îi voi dedica şi mai mult timp, pentru că asta mă face fericit.

2012 va fi despre proiecte. Am deja WeRock.ro, vor apărea şi altele. Va fi anul în care procentul ideilor transformate în realitate, chiar şi cu riscul să nu ajungă la magnitudinea pe care le-am vizualizat-o, va trebui să crească vertiginos.

2012 va fi despre nou. Despre schimbare. Nu la stereotipia cuvântului mă refer. E comod, în prag de nou început, să clamezi schimbarea. Sunt un etern îndrăgostit de noi începuturi şi aşa voi fi mereu. Nu e ceva ce zic de dragul  de a o zice. E musai. E timpul. E timpul să fac lucrurile pe care le-am refuzat, cu încăpăţânare, ani de-a rândul. Şi, mai ales, să îmbrăţişez, fără reţineri, noul. Pentru că nu te poţi culca mereu pe ideea că ‘avem timp‘.

2012 va fi despre încercări şi noi începuturi. Despre încetatul bătutului pasului pe loc. Despre experimente. Despre fapte bune. Despre acceptarea eşecurilor şi despre ratări. Despre călătorii. Despre redescoperire. Despre curajul de a înţelege ce nu faci bine. Dar, mai ales, despre viitor.

2012 nu va fi finalul. Va fi, în sfârşit, începutul.

“Este un vis și cred că este foarte frumos să visezi. E ceva magic. Și cred că asta am uitat noi să facem. Eu iubesc foarte mult România și îmi doresc ca România să viseze. Cred că, dacă România ar visa, dacă ar îndrăzni să viseze mai mult, ar avea mai multe șanse” – Alexandra Stan.

Fata asta tocmai a rezumat, fantastic de lucid, la Ştirile ProTV de 1 decembrie, un adevăr simplu şi cu multe semnificaţii. By the way, poate că ar fi cazul să ne mai scoatem capul din fund şi să admitem că Alexandra, Inna şi alţii ca ele sunt mai inteligenţi decât credem noi. Până una alta, ei şi ele chiar fac ceva pentru ţara asta. Altceva decât gargară ieftină.

Lucrează pentru IBM, a fost consultant NASA, dar, culmea, recită fantastic poezii. Îşi scrie autobiografia. Ascultându-l - când vorbeşte, e ca un pint de Guinness turnat, regulamentar, în două părţi: face spumă, apoi tace brusc, apoi dă peste, apoi se aşază – mi-e ciudă că, mai mult ca sigur, n-o să mai apuc să ascult şi restul poveştilor. Are  o mulţime. E greu să-l urmăreşti. Nu din cauza accentului, ci pentru că aproape că nu ştii când vorbeşte serios sau când glumeşte. În fapt, nu glumeşte, înţeapă temeinic.

Mi-am amintit însă, dacă tot Content is the king, că e bine să zâmbeşti când munceşti. Eventual, s-o faci alături de oameni frumoşi, cărora să le pui numele în titlu şi un pic de sens în rest. Mi-am dat seama că e bine să încerci.

Am fost un pic prea codat aici şi e cazul să continui ce-am început în textul de acum câteva luni. Pentru că, dincolo de efervescenţa pe care o are o idee la 3 noaptea, dincolo de hăul care se cască în jurul ei atunci când apar obstacole sau “alte priorităţi”, e bine să-ţi duci la capăt ideile. Contează mai puţin finalul. Contează să le faci să devină realitate. Şi să faci asta pentru tine şi pentru nimeni şi nimic altceva.

Aşadar.

Am lansat werock.ro E primul meu proiect personal, ideea și execuția îmi aparține sută la sută. E noul meu copil, e teren de joacă şi de experimente, e un pariu riscant, şi, în acelaşi timp, calculat, e şansa dată de mine mie și unei idei. Și mai este spaţiu de manevră pentru câţiva copii în care eu cred mult și care se pot desfășura acum în voie. În frunte cu Radu, ace @ werock.ro, cum îi place mai nou să se recomande, omul cu care am gândit proiectul, responsabil cu conținutul și cu zâmbetele tuturor din echipă.

WeRock.ro a încolţit la începutul anului, într-un moment în care am rămas fără ceva drag  şi nu puteam, nu-mi permiteam, să pun o copie în loc. Trebuia, când va să fie, să fie ceva special. Berbecul din mine a învăţat, în ultimii ani, să aibă o răbdare aproape dureroasă uneori, aşa că am aşteptat momentul potrivit pentru a-i da drumul la apă. Iar momentul a venit acum o lună, într-o seară rece. Lansarea de la Brașov. L-am lăsat să curgă în tăcere, am împărtăşit bucuria primelor vizite cu prietenii apropiaţi, am adunat, bucuros, o grămadă de reacţii pozitive şi am aşteptat, curios, să văd CUM E.

Şi e frumos. E altfel. E un sentiment aparte, îi înţeleg diferit, acum, pe oamenii care muncesc pentru ei, pentru “lucrul lor”, cum obişnuia să-mi spună un prieten atât de prezent la un moment dat, atât de absent pe urmă. El şi elasticul

Nu regret decât un lucru. Că am început prea târziu. Aş fi putut face mai mult, mai demult. A meritat, însă, din plin, delay-ul.

Ceea ce vă interesează, de fapt. Partea în care sunt, în sfârşit, mai puţin codat. Şi în care se arată care sunt intenţiile lui Ţoca

WeRock.ro e, aşadar, un site de muzică/film/going-out/recomandări. De aici începe, pentru că posibilităţile mi se par nenumărate, iar direcţia în care va evolua el nu e neapărat una previzibilă.

Nu va fugi de el, însă WeRock.ro nu-şi propune numai trafic. Nu e un proiect făcut special pentru a fi vândut, aşa că n-o să-i fac vreo promovare deşănţată ori campanii disperate. Nu se pretinde a fi cea mai bună invenție de la roată încoace. E un site de conținut, cu tot ce înseamnă asta. N-o să suporte spasme de SEO. O să-l las să crească prin conținut.

Nu e doar un alt site de recomandări, sunt destule. Nu-i nici un site cu ştiri vechi şi copiate. Sunt cu miile. Nu o să încadrăm totul la cultură urbană, doar pentru că sună cool. Alegem atent conţinutul şi ne concentrăm pe câteva zone: conținut editorial zilnic | recomandări | interviuri | editoriale.

V-am spus mai mult ce NU E. Vă las să descoperiți ce este și cum va evolua. În mod cert, pentru mine va fi teribil de fun.

Cam de aici începe WeRock.ro. Nu e ferit de greşeli, e greu de găsit un mix bun, remember? Şi nu e perfect. Dar lucrăm la asta

“When I was 17, I read a quote that went something like: “If you live each day as if it was your last, someday you’ll most certainly be right.” It made an impression on me, and since then, for the past 33 years, I have looked in the mirror every morning and asked myself: “If today were the last day of my life, would I want to do what I am about to do today?” And whenever the answer has been “No” for too many days in a row, I know I need to change something.

Steve Jobs (1955 – 2011)

Produsul media despre care vorbesc era, în fapt, o biată foaie smulsă din mijlocul caietului studenţesc de matematică, pe care eu o scrisesem, timp de două nopţi, de mână. Avea tot ce-i trebuia, şi anume logo, cover story, împărţire pe coloane şi un soi de teasing pe copertă. Cred că, dacă nu mă-nşel, avea şi explicaţii foto.

Nu mă-ntrebaţi cum am decis să fac “presă” aşa de timpuriu sau care a fost sursa de inspiraţie. Cred că niciuna. Doar instinct. Cert e că din cuprinsul primului şi ultimului număr al publicaţiei făceau parte rubrici precum: “Ştiri din clasă” (una dintre ştiri era chiar despre abonat, ca atare am fost precursor şi pentru paid content), “Orarul pe săptămâna viitoare” (era acelaşi mereu, deh, cine l-a pus să plătească?), “Editorial” (doh!), “Rezultatele ultimei etape din Italia” (nu-nţeleg de ce nu din România), “Glume” (copiate fără jenă, şi fără link, dintr-un almanah găsit prin biblioteca soră-mii) sau “Serialul nostru”. Aici m-apucasem să copiez, cât spaţiu mai rămăsese pe foaia cu pricina,  dintr-un roman. Cum publicaţia şi-a sistat, brusc, apariţia, finalul n-a mai fost dezvăluit cititorului nici până-n ziua de azi.

Asta a fost prima mea acţiune de antreprenoriat. Execuţie ca la carte, I would say. Nu mai  ştiu ce s-a ales de munca mea, aş plăti zdravăn s-o recuperez acum, cert este că, din banii căpătaţi, am mâncat regeşte în pauza mare, preţ de vreo trei zile. Şi mi-am mai şi completat colecţia de abţibilde Turbo, lucru care te făcea un soi de zeu la vremea cu pricina.

Episodul 2. Horoscoapele mânărite din prea multă iubire

Culmea nu e că mi-a mers atunci, ci că am putut repeta povestea ani buni mai târziu. În clasa a 8-a, la fel, scrisă de mână, apărea revista clasei, again powered by me. De data asta, însă, am decis “s-o facem legal”. Ca atare, mi-am înjghebat repede o redacţie, din ce era mai bun prin clasă, am obţinut, din fuga calului, aprobarea dirigintelui şi am înregistrat marca la osim-director.  Pentru că, da, era şi o marcă.
Once again, am fost genial. Întrucât nu aveam de gând să împart profitul cu restul “redacţiei” (care era obligată să şi cumpere revistul, by the way), i-am prostit simplu: drept recompensă, vă bag numele atât în caseta redacţională, cât şi în… numele revistei. Care nume, din iniţialele tuturor, a devenit “A Smile“. Yep…

Şi de data asta biznisul a mers foarte bine. Vânzările mi-au burduşit buzunarele, însă şi investiţiile erau pe măsură. Originalul scris de mână trebuia multiplicat, iar prin 1998 xerox-ul te curăţa. Iar în varianta de clasa a 8-a aveam vreo 16 pagini, A4, pe număr. Iar “tirajul” record a fost de vreo 35 de bucăţi.

Cum activitatea de mogul de presă îmi aducea numai beneficii, iar prin clasă şi şcoală eram strigat “domn’ redactor-şef”, am încercat să-mi diversific aria de avantaje. Aici a apărut însă şi primul fail. Încă din clasa a 5-a eram înamorat până peste cap de aceeaşi fată, fără perspective însă. Mi-am dus crucea în tăcere, până când, îmbătat de gloria obţinută la xerox,  am decis să-mi joc asul din mânecă. Aşa s-a ajuns în situaţia în care la rubrica de Horoscop toate zodiile aveau două rânduri, mai puţin zodia Taurului, zodia fetii, deh, unde băteam lejer 15 rânduri. Toate, v-aţi prins, cât se poate de subtile. Atât de subtile încât aproape că-i indicasem şi banca în care stă “băiatul care o să te facă fericită”.

Cum manevra n-a prins câtuşi de puţin, rănit în orgoliu şi-n amor, am ucis, într-un final, întreg proiectul, alegând o ieşire în plină glorie din scenă. După 8 apariţii, A Smile a trecut definitiv la lada istoriei. Lada de-acasă, la propriu.

De ce m-am apucat să scriu asta, acum, la mai bine de 13 ani de la momentul A Smile? Aparent, fără nicio legătură. Mi-am amintit însă, dacă tot Content is the king, că e bine să zâmbeşti când munceşti. Eventual, s-o faci alături de oameni frumoşi, cărora să le pui numele în titlu şi un pic de sens în rest. Mi-am dat seama că e bine să încerci. E bine să-ţi urmezi visele. E obligatoriu să-ţi urmezi visele. Şi e bine să laşi ceva în urmă. Şi, mai important decât orice, mi-am dat seama că-i sunt dator puştiului cu buzunarele burduşite de prea multă gumă Turbo.

Cel mai mult îmi lipseşte râsul ei.

Parcă mai ieri.

Aşa că Anton Lupan, Gherasim, Ismail şi toţi ceilalţi se văd nevoiţi să accepte, bodogănind, situaţia, să-şi rescrie jurnalul de bord şi să forţeze limitele noului tovarăş de drum. Buni marinari, incredibil de încăpăţânaţi, mânaţi de eterna fantomă a lui Pierre Vaillant, oamenii din echipajul “Speranţa” fac imposibilul, spală cu oceanul ecartul care-i despărţea de piraţi şi îi prind din urmă, după o cursă care mi-a hrănit multe nopţi din copilărie. Încercam să înţeleg atunci, în timp ce mă chinuiam să-mi liniştesc pulsul înnebunit de rândurile lui Radu Tudoran, ce te face să te duci mai departe atunci când te duci, cum rezişti împotriva uraganului, către cine te întorci când a mai căzut un catarg. Unde te bagi când vine furtuna.

Nu te bagi nicăieri, aştepţi să treacă. Şi, mai apoi, goneşti înainte, cu mâinile încleştate pe cârmă şi cu ochii înţepeniţi pe o ţintă invizibilă, în care numai tu crezi, deşi ea, ţinta, e palidă şi îndepărtată precum o sirenă. Puţini au văzut-o, foarte mulţi au povestit-o; cât de puţini au crezut-o!

Nu de fiecare dată contează vehiculul, ci căpitanul şi echipajul. Împreună-şi mutaseră nu doar priceperea pe “Penelopa”, cât sufletul.  ”Speranţa” era casa şi viaţa lor, dar în clipa aia nu însemna nimic altceva decât duşmanul, era ţinta care trebuia ajunsă şi învinsă. Diferenţa era atât de mare, şansele lui Spânu, atât de mici!

Uneori, e bine să schimbi corabia. Noul ei căpitan va crede, probabil, că ecartul, pe care tot tu i l-ai asigurat, va fi suficient.

Nu ştiu alţii, dar eu trebuie să ajung în Ţara Mea de Foc! Cu Adnana cu tot.

Aşadar, m-am decis să merg la cel care va plăti cel mai mult pentru serviciile mele. Sunt arogant, aşa-i? Şi staţi uşor, că nu-i tot. Nu doar că am pretenţii, dar nici măcar n-am de gând să muncesc prea mult. “Decât” o zi, atât, şi pe urmă plec. Hai, fie. Eventual, dacă-s oferte multe, poate merg şi la un al doilea, mai vedem.

Până nu închideţi pagina, să redevin serios. Cei apropiaţi mie ştiu că, recent, m-am despărţit de ceea ce ei numeau, generic, “copilul lui Ţoca”, din cauză de prea mult suflet investit în ce-am muncit acolo. N-am de gând să scriu despre asta (şi rezist greu), dar nici nu era ăsta subiectul.

Nu, încă nu m-am decis, şi nici n-am de gând să grăbesc asta. E bine că am din ce alege, cum s-ar zice. Însă, dacă tot am nişte timp liber la dispoziţie, cât îl mai am, mi-am zis să fac şi ceva constructiv cu el. Eventual, care să şi ajute pe cineva.

Aşa că m-am decis, cum ziceam şi mai sus, să merg să muncesc o zi la ăla care o plăti mai bine, iar banii să meargă la Eva Maria. Dacă nu ştiţi deja de cauză, ar fi cazul să vă grăbiţi să citiţi despre fetiţa de 4 ani care a rupt sufletul .ro-ului.  Eva Maria n-a apucat să greşească nimănui cu nimic, şi, cu toate astea, viaţa a pedepsit-o amar: are leucemie acută limfoblastică. Şi, ca să se trateze, are nevoie de cel puţin 60.000 de euro. Sunt convins că banii ăştia se vor strânge, cum la fel sunt convins că Eva Maria se va face bine, şi, peste ani, când îşi va face blog, tuităr, feisbuc sau ce-o mai fi atunci, o să înceapă cu povestea asta: “Cum mi-am recâştigat dreptul la viaţă”.

N-am o tradiţie ieşită din comun în a face bine pentru oamenii năpăstuiţi, asta, în totală contradicţie cu spiritul meu destul de milos, în esenţă. Însă am avut întotdeauna o uriaşă admiraţie şi un imens grad de respect pentru oamenii care găsesc în ei puterea de a se dedica în întregime altor oameni, aflaţi în situaţii aproape disperate. Şi o fac fără să cârcotească, fără să crâcnească măcar, adeseori uitând de ei, de propriile probleme, de propriile dureri, fizice sau nu. Şi, mai important ca orice, oamenii ăştia ajută alţi oameni fără să aştepte nimic în schimb.

Pentru mine, oamenii ăştia merită mai mult decât primesc, decât li se oferă, decât vor primi vreodată. Şi d’aia m-am şi scos la mezat, nu pentru că mă cred vreun interesant, ci în semn de respect pentru ce-au făcut ei, anul trecut şi anul ăsta. Şi pentru Eva Maria. Pentru că vreau să contribui, cumva, cu ceva. Da, am donat, însă nu mi se pare suficient. Şi atunci m-am gândit că poate reuşim să mai implicăm şi alţi oameni.

Care e sistemul?

Now, cum vreau să fac asta? Păi simplu: Cine vrea să o ajute pe fetiţa asta şi vrea să-i dau o mână de ajutor la ceva, preţ de o zi, 8 ore, ca la carte ), să se bage fie la comentarii, fie pe mail, la adi punct toca [at] gmail punct com. Compania, firma, sereleul, taraba, persoana care va plăti cel mai mult îmi va fi noul şef.
“Plata” convenită va ajunge la Eva Maria.

Şi, dacă n-o să fie nimeni interesat well, asta e. O să mă angajez singur pentru o zi şi o să virez suma pe care o voi considera că o merit în conturile deschise pentru Eva Maria. Ceea ce vă invit şi pe voi să faceţi.

Ce ştiu să fac?

Nu m-apuc să fac fişa de post de la ultimul job, e suficient, sper, dacă zic că am o experienţă de 10 ani în presa scrisă, dintre care aproape 3 de online.  Mai multe detalii găsiţi pe LinkedIn. În rest, ştiu să scriu, să editez, să zic care e subiect de presă şi care nu, să-ţi spun ce merge şi ce nu pe site-ul tău, şi alte chestii, pe care le-om vorbi la momentul potrivit.
La nevoie, pot să şi spăl vase, să dau cu mopul sau să curăţ aragazul. Mă mai pricep şi la o oareşcare paletă de chestii culinare, nu foarte extinsă, totuşi. Da’ măcar sunt entuziast în bucătărie. În schimb, nu sunt prea bun la reparat chestii prin casă, aşa că nu vă faceţi iluzii prea mari

Eu zic că merită. Eva Maria, nu eu.

Vă mulţumesc anticipat!

O să fac la fel acum, în  loc de retrospectivă pentru 2010. Un an în care, dincolo de dramele şi momentele lui fericite, mi s-a împlinit, aproape accidental, un vis ascuns, cărat cu mine de mic, aparent condamnat la neputinţă.

“Nu-i pentru tine!”. Nu-mi place când aud asta

Închipuiţi-vă un copil de 7 ani, arestat izolat într-un orăşel fără terenuri de tenis, fără tradiţie şi fără surse de inspiraţie, convingându-şi două bucăţi părinţi să investească într-o rachetă şi într-un set de mingi de tenis – cheltuială masivă pe vremea aia – numai pentru a-şi vedea aceeaşi părinţi întorcându-se de la magazin cu mâinile goale şi cu o replică pe care n-am s-o uit niciodată: “Adi, vânzătoarea a zis că eşti prea mic pentru aşa ceva şi că n-are rost să te chinui”. Uh, oh, greu de uitat, greu de iertat

Aşa a murit, înainte de a se naşte, scenariul în care eu urma să domin autoritar scena tenisului mondial, să călătoresc în cele mai frumoase oraşe ale lumii şi să trăiesc în ceea ce trebuie că este poate cea mai elegantă lume dintre cele încă accesibile muritorilor de rând: circuitul masculin de tenis.

Ulterior, am înlocuit pasiunea asta cu cea pentru presă, jurnalismul sportiv a luat locul scurtelor la fileu pe care le visam, într-un bloc cenuşiu, la 7 ani. Cert e că visul a rămas, la fel ca şi amintirea deloc plăcută a vânzătoarei-care-nu-vroia-să-şi-vândă-marfa.

Surpriză: cineva a gândit un proiect special pentru mine!

E de înţeles, în tot acest tablou zugrăvit cu prea multe detalii, surpriza mea teribilă de jucător amator de tenis (a se traduce prin maxim 5-6 meciuri pe an) pe care am avut-o în momentul în care am aflat că, în România, există un proiect absolut senzaţional, despre care evident că presa sportivă nu scrie niciodată, pentru că nu vinde, şi care e destinat celor ca mine, care nu vor apuca niciodată să joace pe Central la Roland Garros, dar care şi-ar dori, la o scară de un milion de ori mai mică, să trăiască senzaţiile pe care le-ar avea între “cei mari”.

Este vorba de BCR Tenis Partener, un circuit după chipul şi asemănarea celui destinat profesioniştilor, ATP adică. În cât mai puţine cuvinte, BCR Tenis Partener e structurat pe cinci nivele de valoare, are turnee cu premii organizate săptămânal în toată ţara, ţine evidenţa într-un clasament general pe aceleaşi principii ca în ATP, ba chiar respectă şi ideea celor 4 turnee de Grand Slam. Dar, mai important ca orice, îţi dă şansa să joci într-un cadru organizat şi să îţi faci prieteni. Mai multe detalii sunt de găsit pe site-ul circuitului.

Aşa că, în mai 2010, m-am înscris, tremurând de emoţie, la nivelul 5 (adică cel mai de jos) în circuit. Primul turneu a fost de poveste, prima, dintr-o serie foarte lungă. Am mers la Deva, special ca să joc în calificări (până şi asta mi s-a părut cool), şi să pierd, culmea, în faţa unui coleg şi prieten. Au urmat alte două eliminări direct din primul tur, cu îndoielile de rigoare, şi, într-un final, redresarea corabiei. De la sfârşitul lui mai şi până la finalul sezonului, petrecută în octombrie, nu cred că am ratat mai mult de o săptămână.

Not bad, not bad at all!

Finalmente, am ieşit chiar onorabil, aş putea spune Am bifat fix 40 de partide oficiale, dintre care am câştigat 24 şi am pierdut 16. Am reuşit să ajung în două finale şi să le câştig pe amândouă, am mai prins alte 4 semifinale, am urcat pe un maxim loc 11, din 700 şi ceva de participanţi, am fost eroul unei partide-maraton de fix 4 ore, am trăit multe momente absolut unice, am umblat prin ţară (Deva, Arad, Slobozia, Mamaia – de două ori) şi am cunoscut mulţi oameni frumoşi.

Zonă pentru cunoscători. Nu intra, că-ţi prinzi urechile

Poveştile cu care am rămas sunt însă foarte drăguţe, şi o să le înşir aici, pe scurt, pentru mine Cine nu vrea detalii mai bine să se scutească singur de rândurile următoare.

Maratonul până la Deva. Primul turneu trebuia să aibă o poveste specială. Am plecat cu Radu, conştienţi că n-avem amândoi loc pe tabloul principal şi că va trebui să jucăm un meci de calificare între noi pentru ca învingătorul să intre în turul 1. Bine, puteam să jucăm între noi contra a 20 de lei, în Bucureşti, însă povestea a fost infinit mai frumoasă aşa. Nedormiţi de două zile, cu sute de kilometri la bord, cu o ploaie care ne-a amânat meciul, trimişi de organizatori pe un teren “în porumb”, sâcâiţi şi de o ploaie ca la Wimbledon, am făcut un joc oribil. Am luat bătaie fără drept de apel. Radu a prins apoi semifinale. Dar ne-am întors acasă zâmbind.

Prima victorie. N-o s-o uit prea uşor. Veneam după 3 înfrângeri demoralizante. Îmi tremura mâna la fiecare minge. Nu-mi venea să cred că, în fine, mă îndrept spre o victorie, mă gândeam că adversarul va întoarce. Finalmente, am bătut lejer, 6-3,6-1.

Meciul pe o arenă omologată. În iulie, am mers la Mamaia pentru un turneu care s-a anulat, din cauza ploii. În ultima zi acolo a ieşit totuşi soarele, aşa că am făcut un meci-partener (se joacă tot pe puncte şi astea) cu Radu. Am jucat pe arena IDU, una care e omologată pentru turnee profesioniste. Senzaţie unică să fii pe un astfel de teren. M-a bătut Radu iar. Aveam să-mi iau revanşa, mai târziu.

Primul turneu câştigat. Sfârşitul lui iulie, începutul lui august, locaţia, Tei. Am trecut lejer de primele două tururi. Apoi, duminică dimineaţa, în semifinale, contra lui Mario, un tip care avea 2-0 cu mine. În primul set, s-a dus rapid în 5-1. Am revenit, dar am pierdut în tie-break. În setul 2, s-a desprins iar, la 4-1. Eram “acasă”, cum s-ar zice. Am revenit fantastic, am câştigat setul la 4, iar decisivul mi-a fost la îndemână. Dar am ieşit de pe teren stors. A durat 3 ore, pe +30 de grade.
La doar o oră distanţă, era programată finala. Cu … Radu. Avea 2-0 în meciuri directe cu mine. În primul set, mă împleticeam pe post de fugă. M-am trezit din pumni la acelaşi fatidic 5-1 pentru el, iar ceea ce trebuia să fie o execuţie scurtă s-a transformat într-o luptă, mai întâi una meschină, apoi una suprasolicitantă, aproape eroică, pentru fiecare punct, fiecare pas, fiecare minge. Temperatura a atins, cred, vreo 35 de grade. Am salvat mingi de set şi am câştigat meciul, finala, turneul şi medaliile, cu 7-5, 6-4. Şi revanşa. Dar cu ce efort!

Meciul pe 42 de grade. O să ziceţi că nu-s sănătos la cap. Şi pe bună dreptate. La o săptămână de la primul turneu câştigat, sorţii ne-au pus iar faţă în faţă, pe mine şi pe Radu, de data asta, chiar din primul tur. Meciul a fost programat de la 11, dar a început aproape de 12, pe o căldură toropitoare. La nivelul zgurei, cred că s-a depăşit lejer 40, 42 de grade. Din orgoliu, niciunul n-a cedat, deşi eram pe punctul să leşinăm împreună. A câştigat el, eu n-am mai putut, deşi pornisem cu acelaşi scor: 5-1 în primul set.

Meciul de 4 ore. Concurenţă pentru Mahut-Isner, pe bune. Pe 21 august, în turul 2 al turneului din Herăstrău, contra lui Marian Stoica. Am început la 6, pe lumină, s-a terminat la 10, pe nocturnă. Dar ce meci! 6-7, 7-6, 7-10, după ce salvasem 3 mingi de meci consecutive în setul 2. Ultimele puncte au fost epice, eram ca doi boxeri doborâţi de cârcei şi de efort. Ne clătinam pe picioare la propriu. S-a jucat cu public, lumea s-a strâns ca la urs să ne vadă cum rezistăm. O amintire fantastică.

Al doilea turneu câştigat. Mult mai experimentat, între timp, am ajuns la sfârşitul lui august, la baza Dinamo. Tragerea la sorţi era infernală, dar am defilat până în finală, învingând, pe rând, capul de serie nr.1 (în turul 1), pe Marian Stoica (tipul cu maratonul de mai sus, în turul 2) şi pe Radu (în turul 3).
În finală, a trebuit să dig deep ca să ies la suprafaţă. Am ieşit din corzi în situaţie de 2-6, 4-5 şi serviciu la adversar. De acolo nu m-am mai oprit, câştigând, aproape de noapte, cu 2-6, 7-6, 6-3.

Numărul foarte mare de reveniri din situaţii de “aproape bătut”. Mi-am atras renumele de “pisică cu 9 vieţi”, oamenii din circuit mă ştiu drept un fel de neamţ care nu se lasă niciodată. Şi asta pentru că, în total, am întors numai puţin de 7 meciuri dintr-una din următoarele ipostaze: prim set pierdut, minge de set, mingi de meci consecutive. O a opta revenire mi-a eşuat la mal: în ceea ce a fost ultimul meci al anului, versus numărul 1 din circuit, am fost condus cu 1-6, 0-3, nejucând nimic. Nu ştiu cum am revenit, am împins meciul în decisiv, unde am pierdut (4-6) meciul şi şansa unei a treia finale a sezonului, versus Vincenţiu.

Obiective pentru 2011. Cel puţin 2 turnee câştigate şi promovarea la nivelul superior. Am zis!

Partea textului în care servesc pentru meci

De ce a  atât de importantă pentru mine toată povestea asta? Pentru că, într-un fel, ţine loc de retrospectivă pentru anul care se încheie acum. Pentru că pe teren m-am redescoperit, mi-am împins limitele. Şi pentru că, cumva, tot acolo, pe teren, toate celelalte poveşti importante din viaţa mea au găsit o formă de a se intersecta, de a se întâlni la fileu Pentru că, printre soare, ploaie şi fluturi, trăirile de pe teren şi-au găsit un corespondent în viaţa reală. Sau invers. Pentru că am fost susţinut de prieteni. Pentru că a fost pretext de plecare într-un alt gen de turneu

E atunci când ţi se aminteşte mereu, de către cineva sau ceva, cât de frumos sună nişte cuvinte. Iar cuvintele îţi amintesc imagini; imaginile, senzaţii. Trăiri. Iar trăirile, atingeri. Atingeri imperceptibile. Sau ameţitoare. Fiori. Iar fiorii, durere. Şi ţi se cer alte cuvinte. Şi tu tresari, înfiorat. Şi le înghiţi, în loc să le scrii.

E atunci când simţi fiecare final, când îl trăieşti, ca pe o operaţie fără anestezie. Când vezi că drumul tău se schimbă, când harta viitorului ţi se generează în alb, în acelaşi ritm în care trecutul trece în beznă, irelevant şi inutil, ca o pungă de popcorn cu caramel golită şi aruncată. Şi, după două goodbye-uri, începi să înveţi să numeri.

E atunci când asculţi melodia cu acelaşi nume în live şi înveţi să respiri iar. Şi ştii că eşti norocos. Şi revii la viaţă!

E atunci când trăieşti o seară în care nu poţi să fii în singurul loc din lume în care ţi-ai fi dorit să fii. Singurul care conta. Şi te pârjoleşte că nu vei fi acolo. Şi nimic altceva nu mai contează. Şi arde.

E atunci când nu mai auzi delfinii aplaudând.