Teaser

În clasa a 4-a, cred, mi-am convins un coleg să dea bani pe ceea ce-i vândusem a fi drept “revista clasei”. E drept că mai cinstită ar fi fost denumirea de “revista băncii”, întrucât, pe de-o parte ruşinat de produsul livrat, pe de alta un pic temător că nefericitul coleg de bancă să nu se prindă că-l fraierisem într-un mare fel, m-am ţinut de el să nu arate “revista” şi altora. În fapt, asta a fost şi regula în momentul în care l-am prins drept muşteriu. Pardon, de abonat. Să nu iasă cu fiţuica din clasă şi s-o citească numai şi numai de faţă cu mine.

Produsul media despre care vorbesc era, în fapt, o biată foaie smulsă din mijlocul caietului studenţesc de matematică, pe care eu o scrisesem, timp de două nopţi, de mână. Avea tot ce-i trebuia, şi anume logo, cover story, împărţire pe coloane şi un soi de teasing pe copertă. Cred că, dacă nu mă-nşel, avea şi explicaţii foto.

Nu mă-ntrebaţi cum am decis să fac “presă” aşa de timpuriu sau care a fost sursa de inspiraţie. Cred că niciuna. Doar instinct. Cert e că din cuprinsul primului şi ultimului număr al publicaţiei făceau parte rubrici precum: “Ştiri din clasă” (una dintre ştiri era chiar despre abonat, ca atare am fost precursor şi pentru paid content), “Orarul pe săptămâna viitoare” (era acelaşi mereu, deh, cine l-a pus să plătească?), “Editorial” (doh!), “Rezultatele ultimei etape din Italia” (nu-nţeleg de ce nu din România), “Glume” (copiate fără jenă, şi fără link, dintr-un almanah găsit prin biblioteca soră-mii) sau “Serialul nostru”. Aici m-apucasem să copiez, cât spaţiu mai rămăsese pe foaia cu pricina,  dintr-un roman. Cum publicaţia şi-a sistat, brusc, apariţia, finalul n-a mai fost dezvăluit cititorului nici până-n ziua de azi.

Asta a fost prima mea acţiune de antreprenoriat. Execuţie ca la carte, I would say. Nu mai  ştiu ce s-a ales de munca mea, aş plăti zdravăn s-o recuperez acum, cert este că, din banii căpătaţi, am mâncat regeşte în pauza mare, preţ de vreo trei zile. Şi mi-am mai şi completat colecţia de abţibilde Turbo, lucru care te făcea un soi de zeu la vremea cu pricina.

Episodul 2. Horoscoapele mânărite din prea multă iubire

Culmea nu e că mi-a mers atunci, ci că am putut repeta povestea ani buni mai târziu. În clasa a 8-a, la fel, scrisă de mână, apărea revista clasei, again powered by me. De data asta, însă, am decis “s-o facem legal”. Ca atare, mi-am înjghebat repede o redacţie, din ce era mai bun prin clasă, am obţinut, din fuga calului, aprobarea dirigintelui şi am înregistrat marca la osim-director.  Pentru că, da, era şi o marcă.
Once again, am fost genial. Întrucât nu aveam de gând să împart profitul cu restul “redacţiei” (care era obligată să şi cumpere revistul, by the way), i-am prostit simplu: drept recompensă, vă bag numele atât în caseta redacţională, cât şi în… numele revistei. Care nume, din iniţialele tuturor, a devenit “A Smile“. Yep…

Şi de data asta biznisul a mers foarte bine. Vânzările mi-au burduşit buzunarele, însă şi investiţiile erau pe măsură. Originalul scris de mână trebuia multiplicat, iar prin 1998 xerox-ul te curăţa. Iar în varianta de clasa a 8-a aveam vreo 16 pagini, A4, pe număr. Iar “tirajul” record a fost de vreo 35 de bucăţi.

Cum activitatea de mogul de presă îmi aducea numai beneficii, iar prin clasă şi şcoală eram strigat “domn’ redactor-şef”, am încercat să-mi diversific aria de avantaje. Aici a apărut însă şi primul fail. Încă din clasa a 5-a eram înamorat până peste cap de aceeaşi fată, fără perspective însă. Mi-am dus crucea în tăcere, până când, îmbătat de gloria obţinută la xerox,  am decis să-mi joc asul din mânecă. Aşa s-a ajuns în situaţia în care la rubrica de Horoscop toate zodiile aveau două rânduri, mai puţin zodia Taurului, zodia fetii, deh, unde băteam lejer 15 rânduri. Toate, v-aţi prins, cât se poate de subtile. Atât de subtile încât aproape că-i indicasem şi banca în care stă “băiatul care o să te facă fericită”.

Cum manevra n-a prins câtuşi de puţin, rănit în orgoliu şi-n amor, am ucis, într-un final, întreg proiectul, alegând o ieşire în plină glorie din scenă. După 8 apariţii, A Smile a trecut definitiv la lada istoriei. Lada de-acasă, la propriu.

 

 

De ce m-am apucat să scriu asta, acum, la mai bine de 13 ani de la momentul A Smile? Aparent, fără nicio legătură. Mi-am amintit însă, dacă tot Content is the king, că e bine să zâmbeşti când munceşti. Eventual, s-o faci alături de oameni frumoşi, cărora să le pui numele în titlu şi un pic de sens în rest. Mi-am dat seama că e bine să încerci. E bine să-ţi urmezi visele. E obligatoriu să-ţi urmezi visele. Şi e bine să laşi ceva în urmă. Şi, mai important decât orice, mi-am dat seama că-i sunt dator puştiului cu buzunarele burduşite de prea multă gumă Turbo.