Adrian Ţoca

Intr-o zi apasatoare si trista, in care disparitia lui Dobrin a condamnat Romania la neputinta si neliniste, un singur om m-a facut sa inteleg de ce Giscanul a fost intr-adevar mare.

Ilie Balaci are, de obicei, un aer inabordabil. E greu sa respiri linga el, pentru ca impune un soi de respect amestecat cu teama si pizma. Omul are greutatea pe care ti-o da geniul, aroganta pe care o capeti atunci cind tu traiesti intr-o lume pe care altii nu au cum sa o priceapa. Sigur, Ilie nu s-a chinuit niciodata sa le-o explice, mentinindu-si cu rivna o popularitate relativ scazuta.

Azi e, insa, cu totul altfel. Are un discurs cald si expresiv. Sta in picioare, dar poti sa simti plecaciunea pe care o face. Il stiai pe Balaci nesuferitul? Uite-l cit de bine isi aranjeaza cuvintele! Vorbeste despre Nicolae Dobrin, omul prin fata caruia isi aminteste ca ii era rusine sa treaca. “Vedeti, Gica era mai altfel decit toti ceilalti. Spre exemplu, daca avea o faza, si in acea faza avea 50 de solutii, o alegea pe cea mai buna si in cel mai scurt timp. Probabil ca el descoperise calculatorul cu mult inaintea noastra! A fost mare, mare de tot!”. Complimentul mi se pare colosal.

Privirea patrunzatoare, cirliontii blonzi si rebeli, vocea un pic studiata, tenta de superioritate, jocul de scena tip gangster, toate astea il reprezinta in ochii mei pe Balaci. E ca un caracter de la Hollywood, e fotbalistul despre care nu ai neaparat siguranta ca a existat, intr-atit de frumoase sint povestile despre el. Despre eroi de genul lui Ilie, am invatat de mic ca ei nu se pleaca niciodata.

Numai un astfel de personaj, probabil cel mai apropiat de epoca si de geniul lui Dobrin, are legitimitatea sa incerce sa ne explice ce-i cu Giscanul. Dumnezeu stie, nici macar Ilie nu e de condamnat daca nu a reusit in totalitate.