Silence, please! Ladies and gentlemen, vă prezint treizecizero.ro!

Mai întâi, am vrut să-i zic thirtylove.ro. Un joc de cuvinte între scorul de tenis şi vârsta de care, inevitabil, mă apropii. Dar m-am gândit că poate o să aibă conotaţii matrimoniale şi mă trezesc pe cap cu un public de care nu am nevoie. Şi, în plus, cum ar fi fost să am un site al cărui nume să fiu primul care nu poate să-l pronunţe?

Aşa că rezolvarea a fost simplă: treizecizero. Treizecizero punct ro este, de astăzi, oficial pe teren, şi, indiferent că e zgură, iarbă sau hard, indoor sau outdoor, noapte sau zi, va încerca să scrie cu pasiune despre un sport nemaipomenit de frumos. Pentru mine, tenisul e acoperit insuficient în .ro, cu toate că suspectez că are un public numeros, deştept, avid de informaţii şi de păreri, dar tăcut şi resemnat cu multitudinea de informaţii sportive care nu sunt despre sport. Sunt puţine site-uri dedicate, aşa că îi aştept cu drag pe toţi pasionaţii de tenis.

N-o să reinventăm nimic. Nu promit nimic. Doar un singur lucru: Că, oricât ar fi scorul, voi trage până la ultima minge

Da, ăsta e proiectul de suflet de care vorbeam aici, al doilea de care mă ocup, după

Cum şi de ce a început bine WeRock.ro

La trei luni şi-un pic de la momentul zero de care vă vorbeam aici, WeRock.ro, site-ul de muzică, film şi going-out pe care l-am lansat toamna trecută, a făcut câţiva paşi promiţători pe drumul pe care i-l conturasem încă de la concept şi implementare. Şi cum el a devenit tot mai important pentru mine, e musai să vă împărtăşesc de ce consider că e un început bun pentru WeRock.

Preview: Cele mai interesante 12 intrigi ale sezonului de tenis 2012

Îmi propusesem, iniţial, să fac o listă de previziuni şi/sau dorinţe pentru 2012, însă sunt două motive care fac inutilă intenţia. Primul: tenisul actual e într-un moment în care, mai mult ca niciodată, absolut totul e posibil, extremele mai ales. Al doilea e şi mai elocvent. Dorinţele mele sunt simple: să câştige Federer tot. Punct Aşa că, în loc să fiu într-atât de previzibil, mă concentrez mai bine pe cele mai interesante teme ale sezonului care tocmai ce a început. 12 la număr, pentru că, evident, toate listele respectabile din noul an au câte 12 puncte.

2012

2012 va fi despre oameni noi, oameni frumoşi şi inteligenţi, care să mă completeze şi care să mă upgradeze. Să mă refresheze. Să mă înveţe. Va fi despre idei, proiecte şi şanse, va fi despre lucruri pe care mi le-am reprimat până acum, despre calităţile pe care mi le-am ştiut mereu şi mi le-am negat, din prostie, tot mereu. Va fi anul în care voi înceta definitiv să mai dau credit cui nu trebuie, va fi finalul unor amiciţii oricum moarte, al unor resturi de istorie tristă rătăcite prin prezent. Va fi despre selecţii, despre alegeri. Va fi un an de curăţenie.

Tu ce vis ai?

“Este un vis și cred că este foarte frumos să visezi. E ceva magic. Și cred că asta am uitat noi să facem. Eu iubesc foarte mult România și îmi doresc ca România să viseze. Cred că, dacă România ar visa, dacă ar îndrăzni să viseze mai mult, ar avea mai multe șanse” – Alexandra Stan.

Fata asta tocmai a rezumat, fantastic de lucid, la Ştirile ProTV de 1 decembrie, un adevăr simplu şi cu multe semnificaţii. By the way, poate că ar fi cazul să ne mai scoatem capul din fund şi să admitem că Alexandra, Inna şi alţii ca ele sunt mai inteligenţi decât credem noi. Până una alta, ei şi ele chiar fac ceva pentru ţara asta. Altceva decât gargară ieftină.

Dublin

La ora asta, Peter îşi bea relaxat a treia bere a serii. E un irlandez zdravăn, dar n-ai da mulţi bani pe el când îl vezi afundat în fotoliu. Masivă greşeală. Precum spatele lui.

Lucrează pentru IBM, a fost consultant NASA, dar, culmea, recită fantastic poezii. Îşi scrie autobiografia. Ascultându-l

Yes, we rock!

Mi-am amintit însă, dacă tot Content is the king, că e bine să zâmbeşti când munceşti. Eventual, s-o faci alături de oameni frumoşi, cărora să le pui numele în titlu şi un pic de sens în rest. Mi-am dat seama că e bine să încerci.

Am fost un pic prea codat aici şi e cazul să continui ce-am început în textul de acum câteva luni. Pentru că, dincolo de efervescenţa pe care o are o idee la 3 noaptea, dincolo de hăul care se cască în jurul ei atunci când apar obstacole sau “alte priorităţi”, e bine să-ţi duci la capăt ideile. Contează mai puţin finalul. Contează să le faci să devină realitate. Şi să faci asta pentru tine şi pentru nimeni şi nimic altceva.

Aşadar.

Am lansat

iBelieve

Try doing something, for a change.

“When I was 17, I read a quote that went something like: “If you live each day as if it was your last, someday you’ll most certainly be right.” It made an impression on me, and since then, for the past 33 years, I have looked in the mirror every morning and asked myself: “If today were the last day of my life, would I want to do what I am about to do today?” And whenever the answer has been “No” for too many days in a row, I know I need to change something.

Steve Jobs (1955 – 2011)

Teaser

În clasa a 4-a, cred, mi-am convins un coleg să dea bani pe ceea ce-i vândusem a fi drept “revista clasei”. E drept că mai cinstită ar fi fost denumirea de “revista băncii”, întrucât, pe de-o parte ruşinat de produsul livrat, pe de alta un pic temător că nefericitul coleg de bancă să nu se prindă că-l fraierisem într-un mare fel, m-am ţinut de el să nu arate “revista” şi altora. În fapt, asta a fost şi regula în momentul în care l-am prins drept muşteriu. Pardon, de abonat. Să nu iasă cu fiţuica din clasă şi s-o citească numai şi numai de faţă cu mine.

Produsul media despre care vorbesc era, în fapt,

Parcă mai ieri

Era una dintre puţinele nopţi când aveam voie să nu dorm. Aşteptam intrigat şi timid lângă ea, o priveam cum n-avea linişte până nu era totul gata. Ouăle roşii, cozonacii, prăjiturile. Spre ziuă, mă-mbrăcam frumos, neapărat cu haine noi, şi mergeam împreună cu ea la Biserică, la slujbă. Luam Paştele, pupam icoana, mâna popii. Trebuia pupată a ei, mai des. Apoi ne-ntorceam râzând acasă, eu picam frânt, ca după fapte de arme, ea îşi continua treaba, silenţioasă, neajutată, zâmbitoare. Minunată. Ceva ore mai târziu, şoaptele ei mă trezeau din vis. Visam că-mi şoptea, ţinându-mă în braţe. Le împărţea vecinelor din ce gătise toată noaptea, că aşa se face la ţară. Uneori, ca şi azi, se nimerea să fie ziua ei de nume. Atunci râdea parcă mai mult decât de obicei.

Cel mai mult îmi lipseşte râsul ei.

Despre Speranţa, Ţara de Foc şi alte aventuri

În “Toate Pânzele Sus!”, Anton Lupan, vajnicul căpitan al “Speranţei”, e pus, la un moment dat, într-o postură delicată. Nu trecuse decât un capitol de la ultima. Marinarul trebuia să-şi recupereze goeleta picată în mâinile piraţilor lui Spânu, şi nu putea altfel decât urmărind-o de pe puntea mai bătrânei Penelopa, corabia abandonată de răpitori.

Hai să vă spun unde o să lucrez!

Gata! Pentru că văd că insistaţi, nu mai ţin secret! Am decis ce-o să fac de acum înainte. N-a fost deloc greu, răspunsul a venit cumva de la sine. Ştii, ca atunci când simţi că asta trebuie să faci şi nu mai stai să calculezi, să măsori în lung şi-n lat, să bagi toate datele într-un grafic şi să vezi ce-ţi rezultă. Pur şi simplu simţi.

Aşadar, m-am decis să merg la cel care va plăti cel mai mult pentru serviciile mele. Sunt arogant, aşa-i? Şi staţi uşor, că nu-i tot. Nu doar că am pretenţii, dar nici măcar n-am de gând să muncesc prea mult. “Decât” o zi, atât, şi pe urmă plec. Hai, fie. Eventual, dacă-s oferte multe, poate merg şi la un al doilea, mai vedem.

Până nu închideţi pagina, să redevin serios. Cei apropiaţi mie ştiu că, recent, m-am despărţit de ceea ce ei numeau, generic, “copilul lui Ţoca”, din cauză de prea mult suflet investit în ce-am muncit acolo. N-am de gând să scriu despre asta (şi rezist greu), dar nici nu era ăsta subiectul.

Nu, încă nu m-am decis, şi nici n-am de gând să grăbesc asta. E bine că am din ce alege, cum s-ar zice. Însă, dacă tot am nişte timp liber la dispoziţie, cât îl mai am, mi-am zis să fac şi ceva constructiv cu el. Eventual, care să şi ajute pe cineva.

Aşa că

2010, anul în care m-am simţit un pic Federer

E greu să faci pe cineva să-ţi priceapă entuziasmul când nu e la fel de implicat în ce-ţi place ţie. Uit mereu asta când m-apuc să povestesc unor oameni dragi despre nopţile pierdute ca să-l văd pe Federer, despre tremuratul care m-apucă atunci când aud 30.000 de oameni cântând imnul Craiovei pe “Ion Oblemenco” sau despre ce fac la birou zi de zi, despre oamenii cu care lucrez şi despre produsul pe care îl creştem împreună. Şi mă trezesc vorbind cu patimă, ca şi cum celălalt ar trebui să fie la fel de prins de trăirile mele.

Corvoada de a fi scris Friction

E atunci când, într-un final, începi să te gândeşti dacă nu cumva ţi-ai scris povestea vieţii, din nebăgare de seamă. Şi te miri cum ai putut să ai atâta dreptate, sau să te înşeli atât de amarnic, scriind despre ceva ce nu se întâmplase încă.

Pentru că tenisul e viaţă